Necesitatea ordinii ca şi a
autorităţii în viaţa publică, nevoia de a respecta valorile sociale importante,
viaţa, libertatea, demnitatea,
bunurile private sau publice s-a făcut simţită din cele mai vechi timpuri în
orice societate. Şi în ţara noastră acest lucru a apărut odată cu naşterea
relaţiilor sociale dintre indivizi şi comunităţile umane, relaţii care s-au
diversificat şi amplificat, pe măsura evoluţiei societăţii.
Un vechi dicton latin spune că „ordo est anima rerum” adică „ordinea este
sufletul lucrurilor”. Într-adevăr, orice comunitate umană implică în mod necesar
o viaţă de relaţii reciproce, de raporturi foarte diversificate. Prin firea sa
omul este predispus acţiunii, iar nevoile sale materiale şi spirituale îl pun în
situaţia de a acţiona, intrând în relaţii cu semenii săi, ori cu anumite
structuri instituţionale din cadrul societăţii.
Fiecare individ fiind supus acestui imperativ natural este firesc ca acţiunile
sale să se încrucişeze, armonizându-se sau ciocnindu-se cu acţiunile altor
membrii ai comunităţii sociale în care trăieşte. În acest cadru de raporturi
sociale, acţiunile fiecărui individ sunt apreciate şi evaluate de ceilalţi
membri ai colectivităţii sociale ca fiind corecte sau incorecte pentru ei sau
pentru grupul social, după cum comportarea acestuia se conformează sau vine în
contradicţie cu interesele celorlalţi indivizi.
Acţiunile neconvenabile fiind vătămătoare sau periculoase pentru interesele
individuale sau de grup, provoacă, în mod firesc, o reacţie din partea celor
nemulţumiţi sau lezaţi în drepturile lor. Această reacţie dacă este exagerată,
poate fi considerată la rândul ei neconvenabilă şi va provoca o contrareacţie.
În felul acesta fiecare conflict devine o sursă permanentă de nesiguranţă pentru
individ sau grupul respectiv în care apare.
Această stare de lucruri ar duce la situaţia ca relaţiile de convieţuire socială
să se deterioreze, să se transforme în dispute nesfârşite, în stări
conflictuale. Este o ipoteză teoretică care poate oricând exista. Practic însă,
aceleaşi forţe care sădesc în om nevoia de sociabilitate, au rolul de a inspira
majorităţii indivizilor şi simţul respectării ordinii, făcându-i să înţeleagă că
în interiorul comunităţii sociale în care trăiesc, acţiunile şi interesele lor
trebuie să se armonizeze cu cele ale celorlalţi şi cu interesul general.
Cuvântul „ordine” vine din limba latină, de la „ordo, inis” şi evocă ideea de
dispoziţie sau de succesiune regulată cu caracter temporar, logic, moral,
estetic iar în asociere cu alte expresii (juridic, public, drept, stat,
constituţie etc.) a dobândit o semnificaţie juridică, vorbindu-se despre noţiuni
ca: ordinea constituţională, ordine de drept, ordine publică etc.
În limba franceză din ordine se înţelege în primul rând ideea de organizare
(exp. ordinea alfabetică, ordinea cronologică, ordinea de zi etc.). Categoria
socială de ordine se compune din:
•
ordinea socială, ordinea de drept şi ordinea publică.
Ordinea socială, presupune o stare de
fapt a funcţionării societăţii în ansamblu şi în subsistemele sale, în funcţie
de normele sociale existente, în acea societate, iar asigurarea ei nu trebuie
apreciată prin raportare la gradul de concordanţă a respectivei stări de
normalitate existentă.
Convieţuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără o anumită ordine
socială, căreia trebuie să i se conformeze fiecare individ în parte şi toţi
laolaltă. Ordinea creează coeziunea necesară între indivizi, dă naştere, susţine
şi dezvoltă societatea.
Această ordine socială necesară în cadrul societăţii implică statornicirea şi
respectarea unor norme de conduită care să indice fiecărui individ ce îi este
îngăduit să facă şi ce nu-i este permis, adică ce conduită trebuie să aibă în
raporturile sale cu ceilalţi şi cu organismele sociale.
Ordinea socială presupune deci, un ansamblu de reguli care stabilesc
comportamentul indivizilor în societate, cât şi măsurile pe care societatea este
în drept să le ia atunci când aceste reguli de conduită socială nu sunt
respectate.
Rezultă că, ordinea socială impune membrilor societăţii să aibă o asemenea
conduită încât realizarea intereselor personale să nu lezeze interesele
celorlalţi sau interesul general, deoarece apare reacţia acestora şi armonia
socială este periclitată.
Pentru crearea unei armonii sociale şi prevenirea anarhiei, a stărilor
conflictuale între indivizi, societatea este în drept să se pare şi să ia măsuri
prin organele sale, stabilind reguli de conduită pentru toţi membrii săi, iar
obligativitatea respectării lor, spre deosebire de normele morale, să fie
asigurată prin sancţiunile prevăzute a se aplica, la nevoie, de forţa coercitivă
a statului. Menirea indirectă a ordinii sociale este ca să îngrijească, ca
starea de echilibru, de armonie socială să fie realizată pe linia exigenţelor
sistemului de ordine universală.
În literatura juridică de specialitate se atribuie
noţiunii de „ordine publică” un conţinut mai restrâns sau mai larg.
Astfel potrivit Dicţionarului Enciclopedic Român din 1965 „ordinea publică
sau obştească este denumirea folosită pentru a desemna normala funcţionare a
aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor, respectarea drepturilor
acestora şi a avutului obştesc„.
După Micul dicţionar enciclopedic român din 1972 „Ordinea publică”
înseamnă ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat care se asigură
printr-un ansamblu de norme şi măsuri, deosebite de la o orânduire la alta şi
care se traduce în fapt prin normala funcţionare a aparatului de stat,
menţinerea liniştii cetăţenilor, respectare drepturilor acestora şi a avutului
obştesc.
Unii autori atribuie un caracter mai complex acestei noţiuni de ordine publică
incluzând în cuprinsul ei atât apărarea regimului politic, apărarea cetăţenilor
împotriva calamităţilor naturale, menţinerea liniştii publice, măsurile care
asigură executarea legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, buna convieţuire în
societate, precum şi buna funcţionare a serviciilor organizate de stat.
În doctrina noastră prof. Paul Negulescu se opreşte la următoarea definiţie: „ordinea
publică este starea de fapt materială şi exterioară pe care legiuitorul o
garantează şi autoritatea administrativă o protejează împiedicând orice
tulburare ce i s-ar putea aduce” arătând în continuare că în sfera acesteia
intră:
•
liniştea publică, regimul politic, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice, siguranţa persoanelor şi a bunurilor, salubritatea publică (în sensul
de sănătate publică).
O altă accepţie se referă la faptul că „ordinea
publică este o ordine a regulilor de convieţuire socială care sau impus din
îndelungata convieţuire a oamenilor în societate. Aceste reguli de convieţuire
socială fiind cuprinse în norme juridice, noţiunea de ordine publică este o
noţiune juridică, ordinea publică fiind o parte a ordinii de drept”.
În noţiunea de ordine publică este cuprinsă şi noţiunea de ordine legală, adică
supremaţia legii, sau altfel spus principiul legalităţii care asigură
funcţionarea vieţii publice în statul de drept. Asigurarea ordinii legale în
stat impune cooperarea tuturor forţelor sociale în vederea apărării valorilor
fundamentale din societate.
Considerăm că diversitatea de concepţii privind noţiunea de ordine publică este
numai aparentă şi că ea priveşte buna desfăşurare a vieţii în societate, un
anumit mod în care trebuie organizate relaţiile sociale pentru a nu se produce
perturbări sau anarhie în societate.
Din punct de vedere poliţienesc prin ordine publică se înţelege starea de
fapt materială şi exterioară pe care legiuitorul o garantează şi pe care
autoritatea de stat o protejează, împiedicând orice tulburări care i sar putea
aduce.
Noţiunea de ordine publică are un caracter complex care include o varietate de
reguli ce se referă la situaţii de fapt care trebuie realizate, mijloacele ce
trebuie puse în acţiune pentru a proteja drepturile şi interesele cetăţenilor,
avutul public şi privat, precum şi celelalte valori sociale.
|
Poliţia Locală
Alba Iulia:
